Ador ploaia !

Ador ploaia! Stau şi privesc cum spală toate mizeriile şi mi-aş dori să mă spele şi pe mine. Lacrimile mele şi picăturile de ploaie să se contopească, să curgă un râu de sentimente negative, pozitive şi neutre. Un râu de nimicuri neimportante! Să cureţe tot, să mă lase goală, dezbrăcată de tot ce înseamnă simţire. Să îmi inunde porii cu răceala ei, să îmi îngheţe sângele, să mi se oprească inima, să nu mai bată... Să aud cum fiecare picătură se loveşte de asfalt cu atâta cruzime încât să mi se crape sufletul şi fiecare bucăţică să fie dusă de vânt. Să mă întind pe pământul ud, să privesc norii cum se lamentează fără rost. Să mă tăvălesc prin noroi ca să îmi acopăr trupul lovit şi surmenat. Să mă ridic, apoi, să las ploaia să mă bată cu biciul şi vântul să mă împingă de la spate, căci nu mai îmi doresc nimic, decât să stau să privesc ploaia şi să o invidiez! Căci mi-aş dori şi eu să cad... fără rost, dintr-un nor. Şi-apoi, soarele să mă usuce, să nu mai ştie nimeni ce am fost!

nothing...

I look at the world and I see black and white... I look at people and I see shadows... I look at myself and I see nothing...

Doar dacă lucrurile ar fi atât de simple...

De ceva vreme tot stau si mă gândesc la ceea ce se întâmplă înlăuntrul meu. Nu găsesc cuvintele potrivite ca să exprim asta, nici măcar pentru mine insămi. Nimic nu are sens, toate se prăbuşesc peste mine, iar eu... nu pot să cad. Trebuie să fiu tare, să merg înainte, cu toate greutăţile în spate. Şi atunci când încep să mă obişnuiesc cu o anumită cantitate de cărat, se trezeşte câte unu să mai pună peste, iar eu... bineînţeles, trebuie să o iau de la capăt. Nu ştiu de ce ar conta pentru cineva viaţa mea lipsită de sens, plină de temeri nefondate, de confuzii şi copilării. Chiar nu ştiu! Dar se pare că se găsesc câţiva... Sau poate folosind cuvântul "câţiva" mă flatez de una singură... Nu ştiu de ce ar conta persoana mea pentru cineva... Sunt mulţi care contează pentru mine şi chiar cred că merită să fie aşa, dar eu? Ce merit eu? Nu îmi spune nimeni şi de fiecare dată când mi se întâmplă ceva de bine stau şi mă întreb "oare chiar merit eu asta?", iar atunci când e de rău, e de rău pentru că o meritam. Oare sunt singura care are atât de multe întrebări despre viaţă, despre sine? Întrebări fără răspuns... poate sunt mult prea nesemnificative ca să primească răspuns... şi totuşi, pentru mine contează răspunsul acela, dar nu... cineva acolo sus consideră că nu trebuie să am răspunsul.
Nu mai inspiraţie, am rămas fără! Şi acum, sunt silită să hoinăresc, din nou, în căutarea ei. Dar ce mai contează atunci când te simţi ca o frunză dusă de vânt, fără nici un control asupra vieţii tale? Ce importanţă mai au toate, atunci când te simţi a-5-a roată la căruţă? Ce rost mai are să te zbaţi ca peştele pe uscat atunci când ştii că înapoi în apă nu mai ai cum să ajungi? Cum să reacţionezi în faţa acestor lucruri? De ce n-ai făcut ceva să nu ajungi aici? Şi anume... ce? Să fug, să ma ascund, să ridic o fortăreaţă în jurul meu... Totul era aşa de frumos şi de bine organizat, acum, totul e haos. Ştiam ce e bine si ce e rău, acum nu mai ştiu.
Ştiu doar un singur lucru... într-o zi, nimic din toate astea nu vor mai conta şi atunci, mă voi amuza pe seama lor.Dar pănă atunci, mi-ar plăcea să am o telecomandă cu care să controlez timpul. Doar dacă lucrurile ar fi atât de simple...