Ador ploaia! Stau şi privesc cum spală toate mizeriile şi mi-aş dori să mă spele şi pe mine. Lacrimile mele şi picăturile de ploaie să se contopească, să curgă un râu de sentimente negative, pozitive şi neutre. Un râu de nimicuri neimportante! Să cureţe tot, să mă lase goală, dezbrăcată de tot ce înseamnă simţire. Să îmi inunde porii cu răceala ei, să îmi îngheţe sângele, să mi se oprească inima, să nu mai bată... Să aud cum fiecare picătură se loveşte de asfalt cu atâta cruzime încât să mi se crape sufletul şi fiecare bucăţică să fie dusă de vânt. Să mă întind pe pământul ud, să privesc norii cum se lamentează fără rost. Să mă tăvălesc prin noroi ca să îmi acopăr trupul lovit şi surmenat. Să mă ridic, apoi, să las ploaia să mă bată cu biciul şi vântul să mă împingă de la spate, căci nu mai îmi doresc nimic, decât să stau să privesc ploaia şi să o invidiez! Căci mi-aş dori şi eu să cad... fără rost, dintr-un nor. Şi-apoi, soarele să mă usuce, să nu mai ştie nimeni ce am fost!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu