Ziua in care mi-am amintit sa zambesc...

... a fost ziua in care am fost prezenta acolo unde am vrut sa fiu. A fost cu adevarat placut ca, pentru prima data in viata mea, sa fiu exact acolo unde vreau sa fiu, exact la momentul la care mi-am dorit. Deci, se poate! Nu ma mai gandesc acum la ce a fost, ce este si ce va fi... ma gandesc doar la ce imi doresc si tocmai am aflat ca nu trebuie sa parasesc pamanturile patriei pentru a face si a fi ceea ce imi doresc. Trebuie doar sa imi schimb cuibul. Doua persoane au contribuit foarte mult la deciziile mele de viitor. Nici nu trebuie sa fie mai multi. Si unul singur a facut o treaba buna, dar cand a aparut al doilea, deja am inceput sa visez cu ochii deschisi, ceea ce mie mi se intampla foarte rar. De cateva zile nu pot sa-mi sterg zambetul de pe fata. Pana acum imi era teama sa ma bucur de bucurii... daca ati mai auzit asa ceva! Din experienta mea de viata de pana acum (care nu e prea multa, e drept) am ajuns la niste concluzii care acum mi se par absurde. Si de ce n-as zambi? De ce sa nu rad cu pofta pana cand imi dau lacrimile? Probleme? Da, sunt... si ce daca? Nimic nu e vesnic si daca tragi destul de tare, toate se rezolva. In momentul de fata, mai trebuie doar sa trec peste cateva etape ca sa ajung acolo unde vreau sa ajung. Nimic nu ma poate opri! Hmm... poate doar constiinta imi pune cateva piedici, dar o sa trec si peste asta. Romania, tara unde nu poti sa ai un viitor? As spune ca trebuie doar sa vrei si sa fii dispus sa lupti pentru ceea ce vrei. Altii au reusit, eu de ce n-as reusi? Cu ce sunt ei mai speciali decat mine? Tot oameni sunt, de ce ei sa poata si eu nu? M-am hotarat, gata... asta imi doresc acum, sa lupt pentru visul meu. Daca mi-e teama? Da, de foarte multe lucruri. Mi-e teama ca voi ajunge blocata intr-un fel de rutina doar pentru a-mi asigura painea? Da,mi-e teama... nu vreau sa fiu asa, de aceea vreau sa lupt pana la capat! Am luptat pentru multe, pentru multi... rezultatele se vad, rasplata a sosit si a fost cea mai buna rasplata pe care am primit-o vreodata! Si nici macar nu asteptam ceva inapoi! Nici acum nu astept... decat ziua in care imi voi lumea in cap! De-ar veni mai repede...

FIMU

Franţa, Belfort, FIMU. Iată-ne ajunşi la acest festival unde toate genurile de muzică se reîntâlnesc o dată pe an. Anul acesta, am făcut şi noi parte din toată această nebunie. Am ajuns la hotel cu ceva vreme înainte de ora cazării, ne-am plimbat aiurea prin oraş, dar nu pentru foarte mult timp, căci am fost invitaţi să luăm prânzul. După ce ne-am hrănit, mai mult sau mai puţin, am luat-o spre hotel cu un mijloc de transport. Ne-am cazat, am făcut un duş şi am plecat spre centrul oraşului. Am ajuns în faţa Catedralei Saint Christophe, din Belfort, unde am şi susţinut concertele pe parcursul festivalului. Amintirile încep să revină la viaţă, amintiri mai vechi, de când am participat prima dată la acest festival. Mă întrebam dacă o să avem acelaşi succes ca şi atunci. Am intrat în Catedrală şi am realizat că este mai frumoasă decât îmi aminteam. După scurta vizită a Catedralei, am hotărât să urcăm spre cetate. În timp ce urcam, o privelişte tot mai frumoasă se afişa în faţa ochilor mei. Oraşul Belfort se întindea pe o suprafaţă destul de mare, iar văzut de sus părea mai frumos. În drum, am dat peste câteva scene, unde, câţiva muzicieni se pregăteau de concert. Iată-ne ajunşi la poarta cetăţii când un francez vine la mine şi cu o părere de rău în voce şi într-o limbă pe care o ştiu atât cât să nu mor de foame îmi spune "Est fermé!" . Ne-am întors înapoi. Am pornit spre Atria, sau "a tria", unde luam masa. Nu prea ştiu eu exact să explic ce e cu Atria, erau mai multe chestii într-una singură. Din tot acest centru, dacă pot să-i spun aşa, făceau parte un hotel, o sală de concerte şi o sală de mese. Era locul unde luam prânzul şi cina, micul dejun fiind servit la hotelul unde locuiam. După cină, am hotărât, împreună cu un prieten, să mergem să ascultăm câteva formaţii. Am intrat, prima dată, în sala de concerte de la Atria, unde am ascultat o formaţie de instrumente de suflat numită Instanbul dolce brass quintet. După ce ne-am săturat urechile de trombon, trompetă şi alte cele, am luat-o spre Catedrală. Acolo cânta un cor de profesori de muzică, în program fiind trecuţi ca Municipal Conservatory of Maroussi. Mă aşteptam să aibă o prestaţie superbă, având în vedere că erau profesori de muzică, dar nu. Am fost dezamăgită şi cu urechile zgâriate de atâtea fălsături am ieşit din Catedrală şi ne-am îndreptat, iar, spre Atria, unde, de data aceasta cânta un cor din Ucraina, numit Gaudeamus. Au fost cât de cât ok, dar nu extraordinari. După ce am stabilit că repertoriul lor este prea plictisitor, am hotărât să ascultăm nişte muzică folk. Aşa că ne-am îndreptat spre Kiosque a muzique, unde cânta Sally Spring and the Folk Country Blue Boys din Statele Unite. A cântat frumos, pentru scurt timp. Am hotărât să ne îndreptăm spre hotel în momentul în care tipa a început să cânte despre roşii home-made. Am luat un mijloc de transport, care ne-a transportat câteva staţii mai încolo de hotel. Am ajuns, într-un final, la hotel, râzând cu lacrimi şi cu o durere de picioare de îmi venea să le tai. Facem o uşoară trecere spre a doua zi, cu un somn mult prea scurt pentru oboseala acumulată. După micul dejun, am făcut repetiţii până aproape de ora prânzului. Ne-am pregătit costumele, ne-am echipat de oraş şi am luat-o frumos spre Atria ca să ne hrănim. După prânz, ne-am îndreptat spre o anumită sală, unde, formaţiile care concertau îşi lăsau lucrurile şi se schimbau. La fel am făcut şi noi. Ne-am încălzit vocile şi am plecat spre Catedrală. La ora 17:00 a început concertul. Un repertoriu destul de variat, aparent cu atracţie destul de mare la public. Cântat destul de bine, pe alocuri cu câteva greşeli şi un Amazing Grace superb. Publicul a fost în extaz, apaluze multe şi bis. Din păcate, nu am avut nici o piesă pregătită pentru bis. Amintirile încep să revină iar. Data trecută când am participat, am avut parte de acelaşi succes, parcă totuşi mai mare, dar eu o să îl pun pe seama faptului că eram copii. Acum eram cu toţii adulţi. Oricum, cu aşa ceva nu cred că mă voi mai întălni vreodată. După concert, am mers la cină. După cină, ne-am perindat de la o scenă la alta. Am avut o frumoasă reîntâlnire cu gazda mea din 2007. Am ascultat Funktional, care cântau pe o scenă numită L'Arsenal, am povestit, am râs, ne-am luat rămas bun şi am plecat spre scena numită Chapiteau Jazz, unde am ascultat o formaţie din Germania, IKS Big Band, care au cântat superb. Mi-a picat puţin pata pe un saxofonist din acea formaţie. Părea frumuşel de la distanţă, dar faptul că semăna izbitor de bine cu un anume domn care mi-a trecut prin suflet, m-a lăsat mască. Amintirile au început din nou să curgă, atât cât le-am lăsat. Nu avea rost să-mi stric seara. În afară de toate acestea, muzica pe care o cântau era absolut încântătoare. Din cauza durerii de picioare, ne-am aşezat pe o bordură, aşteptând cu nerăbdare să intre grupul vocal, care făcea parte din aceeaşi formaţie. Au fost ultimii din concert, dar am aşteptat cuminte şi a meritat. Primul şi ultimul concert la care am asistat cap-coadă. După Jazz, ne-am îndreptat spre hotel. Tot cu un somn prea scurt facem trecerea la cea de-a treia zi. Din nou, mic dejun, repetiţii, prânz. După prânz, ne-am îndreptat spre Luxeuil - les - Bains, unde am susţinut un concert pentru un public cu un număr mai mic decât coriştii. Cu toate acestea, am fost aplaudaţi. După concert, o recepţie mică la Primărie şi întoarecere în Belfort pentru cină. După cină, am ascultat puţină muzică electronică. Foarte puţin am asistat la acel eveniment, dacă pot să-l numesc aşa. Nu cred că au fost 60 de secunde. Nişte sunete haotice care nu îţi spuneau nimic. Pe mine personal, mă trimiteau cu gândul la o junglă, unde se aud tot felul de sunete ciudate reproduse de nişte animale uşor extraterestre. De acolo am plecat spre Chapiteau Jazz. Nu îmi amintesc exact ce am ascultat. Sigur îmi aminteam dacă era ceva care merita să fie amintit. Am început să ne îndreptăm spre hotel, am căutat o anumită staţie de autobuz pe care nu am găsit-o, însă, în drumul nostru am dat de alta. Am stat câteva minuţele acolo, până când cineva ne-a anunţat că autobuzul nostru nu mai circulă. Am luat-o la pas spre hotel. Acolo ne-am petrecut timpul cu o gură de pălincă de pere, o bere împrumutată de la profu' şi râsete până târziu în noapte. Trecerea spre a patra zi o facem cu un somn puţin mai lung. Pe când dormeam mai bine, simt că mă gândilă ceva pe spate. Cu o privire somnoroasă mă uit la cel în cauză cu gâdilatul care începe să râdă şi să-mi spună că e timpul pentru micul dejun. După ce a plecat, am încercat să mai adorm un pic, dar nu am reuşit.M-am hotărât să merg la micul dejun. După ce mi-am umplut stomacul cu cereale cu lapte şi pâine cu unt şi cu gem, mi-am băut cafeaua şi am plecat în oraş. Neavând repetiţii în acea dimineaţă, ne-am hotărât să facem câteva cumpărături. Nu am găsit toate magazinele deschise, dar am reuşit să urcăm pe cetate. Am urcat până pe terasa panoramică de unde se vede tot oraşul Belfort. Am coborât, după aceea, până la Leu. Ne-am tras în chip şi am plecat spre Atria pentru masa de prânz. De acolo, am mers înapoi la hotel, unde, am făcut o scurtă repetiţie şi ne-am pregătit costumele. La 5 şi jumătate am plecat spre Catedrală. La 6 şi jumătate a început concertul. Am fost ultima formaţia care a susţinut concert în acel loc. Înainte de noi a cântat o orchestră care pare să se numească Entretango, aşa spune programul. Au cântat superb, au fost aplaudaţi, iar noi am fost întrebaţi dacă le permitem să bage un bis. Bineînţeles că le-am permis, mai mult pentru că şi noi ne doream să îi ascultăm. După ce au terminat ei, s-au făcut câteva aranjamente pe scenă şi am intrat noi. Am cântat mult mai bine decât în celelalte două concerte. Catedrala a fost arhiplină şi am vândut şi câteva cd-uri. După ce am terminat concertul am fost aplaudaţi cu lacrimi în ochi. Cei din primul rând, pe care îi vedeam eu de pe scenă, erau în extaz şi au început să dea şi din picioare. Am recunoscut o faţă a unui domn, care fusese acolo şi la primul concert. A fost un sentiment plăcut să ştiu că măcar o persoană ne-ar asculta de mai multe ori, chiar dacă avem acelaşi repertoriu. A fost cerut un bis, dar organizatorii nu ne-au permis. Asta e! Am fost felicitaţi şi în particular şi ni s-a spus că suntem aşteptaţi şi la anul. După ce am primit toate laudele şi aprecierile, ne-am schimbat de costume şi fiecare a luat-o pe drumul lui. De data aceasta, am sărit peste cină, doar pentru a afla că, magazinul pe care doream să îl vizităm era închis. Acest magazin era lângâ cinema şi ridicând privirea în sus, am văzut afişul cu Dark Shadows. Filmul începuse la 8 şi 10, iar, în momentul respectiv era 8 şi 15. Nu îmi venea să cred că îl ratasem cu 5 minute. Nu conta că eram titrat în Franceză, dacă apucam, mergeam să îl văd. Asta e, din nou! Acum aştept să apară în România. După câteva comentarii în legătură cu Johnny Depp, ne-am oprit la scena din faţa Conservatorului unde am ascultat formaţia Riff care cântau pe ritm de jazz. Am mâncat un cheesburger care nu şi-a meritat banii şi am pornit spre hotel. Acolo, am făcut o baie foarte bine venită, ne-am pregătit bagajele şi am aşteptat să se facă ora 3 şi jumătate ca să plecăm spre România. Între timp, am ascultat o serenadă întreruptă de un jet de apă venit de undeva de la etajul 2 şi am tras un pui de somn de vreo oră. Am plecat din Belfort în toiul nopţii şi ne-am îndreptat spre magazinul Aldi din Germania. Acolo am petrecut vreo 2 ore, deşi era vorba de una singură. Am făcut câteva cumpărături, care, iniţial păreau mai scumpe, dar când am ajuns la casă, am observat că a fost vorba de un preţ mai mult decât rezonabil. De acolo ne-am îndreptat spre Austria, Salzburg, Mozart. Sau cel puţin aşa am fi vrut. Din păcate, nu am ajuns în timp util să vizităm casa renumitului compozitor Wolfgang Amadeus Mozart, dar am vizitat împrejurimile. Un oraş superb, pentru care aş fi dispusă să învăţ limba germană. Un râu pe nume Salzach se aşterne lin printre clădirile cu o arhitectură barocă. Un oraş, parcă "obsedat" de Mozart. Multe magazine cu suveniruri de toate felurile, de la tricouri până la umbrele. Vreo 3 Catedrale superbe se aştern pe lângă Piaţa Mozart, în centrul căreia zace statuia celui pomenit. Am şi cântat într-una din ele. Am aflat după, că în catedrala respectivă tatăl compozitorului fusese cantor şi compozitorul în sine fusese botezat acolo. După ce ne-am adunat fiecare de pe alei şi străduţe, ne-am îndreptat spre locul unde era parcat autorcarul. Cineva aflase, între timp, că putem merge cu un mijloc de transport în comun, până acolo. Câteva minute de râs pe baza unui nume de stradă pe care nu ştiu să îl scriu. Ajunşi, într-un final, în locul unde era parcat autocarul, am stat pe bănci, să îngheţăm de frig până la ora plecării. Câteva momente de disperare şi căutări de mare amploare ne-au umplut timpul. Când, în sfărşit, toate lucrurile au fost în regulă şi ora plecării a sosit, am luat-o uşor spre România. A fost frumos, păcat că timpul a fost aşa scurt. Câteva amintiri haotice îmi trec prin minte: vată pe băţ, o bere băută pe stradă în Belfort, o tipă îndoită la 90 de grade cântând la microfon, o altă tipă care cânta şi la trompetă şi la pian în acelaşi timp, o cafea în Salzburg, multe lacăte pe podurile de peste Salzach, câteva poze eşuate la lună... Cam asta a fost... acum, sunt în Deva unde mirosul izbitor de flori de tei nu te lasă în pace şi te trimite cu gândul la copilărie.

Ador ploaia !

Ador ploaia! Stau şi privesc cum spală toate mizeriile şi mi-aş dori să mă spele şi pe mine. Lacrimile mele şi picăturile de ploaie să se contopească, să curgă un râu de sentimente negative, pozitive şi neutre. Un râu de nimicuri neimportante! Să cureţe tot, să mă lase goală, dezbrăcată de tot ce înseamnă simţire. Să îmi inunde porii cu răceala ei, să îmi îngheţe sângele, să mi se oprească inima, să nu mai bată... Să aud cum fiecare picătură se loveşte de asfalt cu atâta cruzime încât să mi se crape sufletul şi fiecare bucăţică să fie dusă de vânt. Să mă întind pe pământul ud, să privesc norii cum se lamentează fără rost. Să mă tăvălesc prin noroi ca să îmi acopăr trupul lovit şi surmenat. Să mă ridic, apoi, să las ploaia să mă bată cu biciul şi vântul să mă împingă de la spate, căci nu mai îmi doresc nimic, decât să stau să privesc ploaia şi să o invidiez! Căci mi-aş dori şi eu să cad... fără rost, dintr-un nor. Şi-apoi, soarele să mă usuce, să nu mai ştie nimeni ce am fost!

nothing...

I look at the world and I see black and white... I look at people and I see shadows... I look at myself and I see nothing...

Doar dacă lucrurile ar fi atât de simple...

De ceva vreme tot stau si mă gândesc la ceea ce se întâmplă înlăuntrul meu. Nu găsesc cuvintele potrivite ca să exprim asta, nici măcar pentru mine insămi. Nimic nu are sens, toate se prăbuşesc peste mine, iar eu... nu pot să cad. Trebuie să fiu tare, să merg înainte, cu toate greutăţile în spate. Şi atunci când încep să mă obişnuiesc cu o anumită cantitate de cărat, se trezeşte câte unu să mai pună peste, iar eu... bineînţeles, trebuie să o iau de la capăt. Nu ştiu de ce ar conta pentru cineva viaţa mea lipsită de sens, plină de temeri nefondate, de confuzii şi copilării. Chiar nu ştiu! Dar se pare că se găsesc câţiva... Sau poate folosind cuvântul "câţiva" mă flatez de una singură... Nu ştiu de ce ar conta persoana mea pentru cineva... Sunt mulţi care contează pentru mine şi chiar cred că merită să fie aşa, dar eu? Ce merit eu? Nu îmi spune nimeni şi de fiecare dată când mi se întâmplă ceva de bine stau şi mă întreb "oare chiar merit eu asta?", iar atunci când e de rău, e de rău pentru că o meritam. Oare sunt singura care are atât de multe întrebări despre viaţă, despre sine? Întrebări fără răspuns... poate sunt mult prea nesemnificative ca să primească răspuns... şi totuşi, pentru mine contează răspunsul acela, dar nu... cineva acolo sus consideră că nu trebuie să am răspunsul.
Nu mai inspiraţie, am rămas fără! Şi acum, sunt silită să hoinăresc, din nou, în căutarea ei. Dar ce mai contează atunci când te simţi ca o frunză dusă de vânt, fără nici un control asupra vieţii tale? Ce importanţă mai au toate, atunci când te simţi a-5-a roată la căruţă? Ce rost mai are să te zbaţi ca peştele pe uscat atunci când ştii că înapoi în apă nu mai ai cum să ajungi? Cum să reacţionezi în faţa acestor lucruri? De ce n-ai făcut ceva să nu ajungi aici? Şi anume... ce? Să fug, să ma ascund, să ridic o fortăreaţă în jurul meu... Totul era aşa de frumos şi de bine organizat, acum, totul e haos. Ştiam ce e bine si ce e rău, acum nu mai ştiu.
Ştiu doar un singur lucru... într-o zi, nimic din toate astea nu vor mai conta şi atunci, mă voi amuza pe seama lor.Dar pănă atunci, mi-ar plăcea să am o telecomandă cu care să controlez timpul. Doar dacă lucrurile ar fi atât de simple...

Ca să vezi...

Mda...ce mai pot să spun? Credeţi că prostia nu doare? Vă înşelaţi amarnic... prostia doare... şi încă cum! Tot e bine, că măcar nu ajungi pe la terapie intensivă, dar doare. Astăzi am dat peste o melodie cu nişte versuri foarte faine. "Să nu ne lăsăm inimile conduse de minciuni"...Vai, câtă dreptate! Păcat că atunci când realizăm că am fost minţiţi e deja prea târziu şi numai noi ştim prin ce am trecut până ni s-au deschis ochii... Important e ca ceva sau cineva să îţi deschidă ochii la un moment dat, iar când se întâmplă asta realizezi că prostia doare.Şi nu prostia altora, ci a ta proprie şi personală.

Acum, ideea principală este să nu te dai bătut.Sunt bucuroasă, aşa cum un om prost poate fi. Nu ştiu cine sau ce m-a bucurat acum, dar sunt bucuroasă.Acum stau şi râd la tot ce a fost cu toate că ştiu că va mai fi... Dar acum ştiu ce război duc şi cine îmi sunt adversarii. Am câştigat o bătălie făcând alianţă cu o armată puternică, acum mai sper doar să câştig şi războiul.

Să vă mai spun ceva: deschideţi bine ochii la ceea ce se petrece în jurul vostru! "E ură multă, multă lume nu te-ascultă" mai zice melodia... dreptate are şi aici. Mă tot gândesc că dacă ne-am face timp să îi ascultăm pe cei din jurul nostru ar fi mai bine, nu am cădea în cazanul cu proşti. Dar unele chestii orbesc. Şi vai, da cum mai orbesc!

Îmi vine să râd cu lacrimi la prostia mea, dar acum nu mai contează. M-am implicat în acest război fără să vreau, dar nici asta nu contează... voi duce lupta până la capăt şi voi câştiga, sper! Nervii şi reproşurile nu îşi mai au rostul... M-am adâncit atât de mult, dar şi de-ar fi să mi se rupă toate oasele, mă voi târâ şi voi ieşi din mocirla asta.

Şi totuşi, rămâne o întrebare: poţi fi mai prost de atât?

Hai, vă las...căscaţi ochii,vă face bine!
V-am pupăcit!

sadness...

Sunt trista! Mi-e dor...de cineva?de ceva?De tot si nimic, de toti si de nimeni.Nimic nu are sens fara...fara ce?Fara soare, luna, stele.Universul e intr-o perfecta ordine, doar universul meu este un haos total.Toate sunt doar mecanisme de a ma face sa continui aceasta viata absurda.De ce absurda?Pentru ca....nu are importanta, oricum sperantele mor, una cate una, iar altele nu se mai nasc.Ce-mi doresc?Putina lumina...pentru?Nu,nu pentru mine oricum.Intotdeauna am pastrat acea minuscula speranta ca exista lumina la capatul tunelului.Dar pentru cine?Sau pentru ce?Nu doresc nimanui sa treaca prin ce trec eu.Tristetea e greu de suportat atunci cand esti doar unul.Nu,nu ma intreba la ce se refera toate astea, nici eu nu stiu!
Plec, imi incep activitatea pe ziua de azi, fac orice, doar sa nu ma mai gandesc...

Oare tristetea te incearca si pe tine uneori?Cat de departe iti e sufletul de realitate?Hai sa ne intalnim acolo, sa plecam.Nu conteaza unde....doar sa plecam departe!

useless information....

Astazi s-a dovedit a fi mai bine ca ieri.Multumesc celor care stau alaturi de mine cand trec prin momente grele, desi uneori as vrea sa ma ascund de toti.Insa nu pot sa nu le port recunostinta acestor persoane, oricat de mult mi-as dori sa fiu invizibila pentru toata lumea.
De cateva zile incoace, mintea mea a fost inundata de multe ganduri negre.Intotdeauna am fost o persoana optimista..una dintre acele persoane pe care le vezi mergand pe strada zambind, indiferent de starile sufletesti pe care le au, o persoana care intotdeauna a crezut in mai bine.De cateva zile insa, totul s-a innegrit...in ganduri, in inima, in viata, in natura...Iar astazi am experimentat "libera exprimare" ca sa spun asa...nu pot sa va descriu in cuvinte cat de bine e atunci cand iti descarci sufletul.Ar trebui sa incercati..pe bune!Dar nu asa..oricui.Aveti grija sa gasiti pe cineva care sa va inteleaga si care sa va stea alaturi dupa aceea.Mi-as dori sa va ajut eu, pe toti...dar eu pe lumea asta inteleg doar doua persoane...crezi ca esti printre ele?Incearca-ti norocul....nu voi fi eu de vina daca vei fi dezamagit/a.
Sa stiti, insa, ca oricat de mult v-ati descarca sufletul, niciodata nu sa vi-l descarcati de tot.Sentimente innegrite tot raman in el.Dar parca e totusi putintel mai usor.E mai usoara si povara de carat....Astea fiind spuse, as dori sa trec la adevaratul motiv pentru m-am reintors la acest blog...sa mai revars cate ceva si pe aici.
Tot astazi, m-am intalnit cu doua persoane pe care nu le mai vazusem de foarte mult timp.Ambele mi-au pus aceeasi intrebare : te-ai maritat? Seriously?....Te intalnesti cu o persoana dupa ani de zile si asta e prima intrebare pe care i-o adresezi?Mi se pare putin cam aiurea...Nu ar fi mai logic sa intrebi : esti bine? Serios...acuma...nu inteleg, dupa ce treci de o anumita varsta toata lumea te intreaba: te-ai maritat? cand te mariti?...sau ma rog...te insori, daca esti baiat...Pe bune, nu vi se aiurea? In contextul in care societatea face tot posibilul sa iti demonstreze ca formarea unei familii la ora actuala este un mare bullshit....Mda...poate nu o problema atat de grava pentru unii dintre voi, acest aspect al vietii...insa pentru mine, fata fiind...ma streseaza.Si nu ma streseaza in modul la care nu mi se ofera ocazia sa fac acest lucru...caci ocazia am avut-o si i-am facut vant...ma streseaza la modul absurd la care lumea face ca acest lucru sa fie cel mai important din viata unui om.
Mai dragilor...sa va spun ceva..eu mi-am facut o lista de prioritati pentru aceasta viata, iar prioritatea numarul unu la mine este sanatatea...dupa care vine job-ul...si multe altele...dar chestia asta cu maritisul...e cam la ultimul punct pe lista.De ce? Pai sa va explic...pentru mine stabilirea unei relatii atat de profunde cu o persoana...complet straina..si pe care nu vei ajunge sa o cunosti pe deplin nici in sicriu, ma cam sperie.In general, pe mine ma cam sperie totul la viata...Dar oricum..sa ramanem pe linia pe plutire...Deci, sa va pun asta intr-o alta lumina..poate intelegeti mai bine...Acest lucru pentru mine este un finish line...De ce?Pentru ca in momentul in care iti formezi o familie...trebuie sa te dedici acelei familii...Unii dintre voi se arunca cu capul inainte, insa habar nu aveti ce inseamna, iar dupa ani de zile va treziti cu regrete ca n-ati facut cine stie in tinerete, pentru ca ati fost prea ocupati sa va casatoriti.Ei, dragii mei...eu voi face acest pas atunci cand mi-am satisfacut mie insumi toate placerile inimii...Atunci cand o sa simt ca persoana mea a ajuns la un punct de saturatie, iar tot ceea ce fac nu are sens pentru ca nu fac pentru nimeni...atunci da.De ce atunci da?Pentru ca atunci o sa am din nou pentru cine sa lupt...Sot..copii...lor le voi dedica toate puterile mele.Momentan..sunt copil...imatur, needucat intr-ale vietii, necultivat destul, naiv si fara scop stabilit.De ce sa ma fortez sa ma maturizez cand ignoranta fata de tot ce ma inconjoara e asa frumoasa?De ce sa ma fortez sa cunosc cu adevarat greutatile vietii atunci cand totul pare asa de usor?Da...pare...dar nu e.Eh...am eu altele mai grele pe suflet acum...dar simteam nevoia atroce de a impartasi aceste lucruri cu voi...cei doritori de lecturi inutile si fara sens....
Ah si sa nu uitati...gasiti pe cineva care sa va fie alaturi in orice moment..dar nu va casatoriti cu el/ea....momentan.
Bine...cam atat am avut de zis pe ziua de azi...va las din nou sa ma judecati...ca nu stiu sa scriu, ca nu stiu sa ma exprim, ca am idei tampite, sau ca sunt tampita...e problema voastra.Oricum, pana nu ma veti cunoaste mai bine, ma veti judeca gresit.Si daca vreti sa ma cunoasteti mai bine, nu uitati...tre sa aveti un grad destul de ridicat de ciudatenie si nebunie ca sa treceti vizibil prin fata mea.Nu ma atrage normalitatea, din cauza standardelor idioate pe care le impune.Chiar daca ma vedeti normala la exterior, va asigur eu ca inlauntrul meu zac cele mai ciudate sentimente, creaturi sau cum vreti sa le numiti....
Na...va las...hai..judecati-ma din nou...putin imi pasa...kiss my ass!
Hai pa!